Scriitoarea Ayelet Tsabari a fost la București pentru lansarea romanului său „Cântece pentru cei cu inima frântă”, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Dumitru. Ayelet Tsabari este o scriitoare israeliano-canadiană. Bunicii ei au venit în Israel din Yemen. Autoarea reconstituie în această carte, pe fondul unei povești de familie, povestea comunității căreia îi aparține și despre care s-a scris prea puțin în literatură. Provenind dintr-o comunitate marginalizată, cea a evreilor yemeniți, Ayelet Tsabari știe foarte bine ce important este să dai voce acelora care nu sînt auziți. Totodată, istoria de familie din „Cântece pentru cei cu inima frântă” este îmbibată de istoria statului Israel, a conflictului arabo-israelian, a nedreptăților, violențelor și tragediilor care marchează acest spațiu. Am vorbit cu Ayelet Tsabari despre personajele sale, despre tradițiile evreilor yemeniți, păstrate doar de istoria orală, despre straturile politice ale cărții, precum și despre implicarea ei în acțiuni umanitare după 7 octombrie 2023. După atacul terorist al Hamas, a mers ca voluntară și făcut curat în casele devastate de teroriști, a participat la proteste față de războiul din Gaza și s-a implicat într-o rețea de sprijin care strînge fonduri pentru palestinienii din Gaza.

Am înregistrat discuția noastră la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Interviul a fost tradus de Claudia Davidson-Novosivschei.

Ayelet Tsabari: „Tind să cred că scrisul, în întregul său, este politic, chiar și atunci cînd nu are această intenție. În plus, romanul meu are mai multe straturi politice, chiar dacă nu am luat această decizie în mod conștient, ci a fost mai degrabă un impuls, o dorință foarte puternică de a scoate lucruri la suprafață. Pentru că m-am simțit la rîndul meu invizibilă: am terminat liceul știind foarte multe despre istoria evreilor așkenazi și mai nimic despre istoria comunității din care provin și despre istoria evreilor mizrahi. Iar astfel de goluri în cunoștințe pot să destabilizeze copiii, în viețile lor ulterioare, lucru care se vede prin intermediul personajelor Zohara și Yoni. Simt că această carte în sine este o modalitate de a adăuga la istorie. Desigur, romanul e ficțional, dar am făcut cercetare foarte serioasă pentru scrierea lui. Și am vrut să arăt altceva pornind de la întrebarea vocile cui contează, atîta vreme cît vocile femeilor din comunitatea evreicelor yemenite erau doar cele ale transmiterii orale, pentru că femeile respective erau analfabete. Și-atunci, vocea cui și povestea cui devine istorie și povestea cui rămîne doar o poveste?”

Saida este obsedată de curățenie. Toată viața a făcut curat. În propria ei casă și în casele altora. A murit în timp ce făcea curat. Fiica ei, Zohara, fără să-și dorească, îi calcă pe urme. Exista, aflăm din carte, un puternic stereotip despre evreicele yemenite legat de această muncă, un stereotip care pune semnul egal între yemenită și menajeră. De ce?
Ayelet Tsabari: „Eu însămi sînt a patra generație de menajere. Străbunica mea a ajuns în 1907 pe teritoriul a ceea ce azi este Israel, în perioada Imperiului Otoman, și a făcut curat în casele evreilor bogați. La fel a făcut și bunica mea, la fel a făcut și mama mea. Eu însămi am început să fac asta încă înainte de a merge la școală. (...) Cînd am știut că vreau să scriu despre evreicele yemenite, trebuia ca această poveste a femeilor care fac curat în casele altora și care sînt obsedate de curățenie să facă parte din roman, nu puteam să n-o includ. Dar există și aici mai multe straturi. E o experiență căreia Zohara încearcă să-i reziste, la fel cum am făcut și eu. Zohara, la fel ca mine, nu voia să devină bună la curățenie și totuși descoperă la un moment dat că este foarte bună la asta. Mama mea, la fel ca Saida, a rămas văduvă, cu șase copii, iar cînd nu mai ai control asupra vieții, curățenia este totuși o activitate care-ți dă sentimentul că ești în control. Cînd faci curat, ai și partea de meditație, în care poți fi singură cu gîndurile tale și poți să te confrunți mai ușor cu traumele, cu durerile și cu tristețile personale.”

Zohara a fost o adolescentă rebelă, a refuzat tradițiile yemenite, a fugit de trecut, a plecat din Israel dar s-a întors și și-a regăsit trecutul, rădăcinile, strămoșii. Este aceasta și o carte despre construcția de sine, despre identitate?
Ayelet Tsabari: „Absolut! Cred că tot ce scriu este despre identitate, despre a pleca și a reveni. Cam tot ce scriu se concentrează pe această temă: mai mult decît identitatea în sine, identitatea pe care o dobîndești plecînd și reîntorcîndu-te. Iar cînd mi se pune întrebarea cît de mult seamănă Zohara cu mine, spun mereu că exact în această componentă de plecare, abandon și apoi revenire sîntem asemănătoare. Și, dacă-mi citiți cartea de memorii, veți vedea că și acolo vorbesc despre această construcție a identității care se face prin mișcarea de a pleca și apoi a te întoarce.”

Ce poate spune literatura în vremuri tulburi și tragice, cum sînt cele pe care le trăim? Ce putere are literatura în această lume?
Ayelet Tsabari: „E o întrebare pe care mi-o pun și eu adesea. Și sînt zile cînd mă îndoiesc foarte tare că literatura mai are vreo putere. Dar, pe de altă parte, e în mine această nevoie de a scrie și, dincolo de nevoia mea de a scrie, mi se pare că, uneori, ceea ce scriu ajunge să rezoneze cu alți oameni, pe care poate să îi îndemne spre acțiune. De asemenea, mi se pare că e important să depunem mărturie. Și cam asta fac în ceea ce scriu: mă concentrez pe a depune mărturie și pe a da voce sau voci mai ales comunităților care, uneori nu au această voce, uneori nu reușesc să se exprime. Speranța că pot să-i fac pe alții să rezoneze cu ceea ce scriu, pentru ca aceștia, mai apoi, să acționeze printr-o empatie absolut necesară și faptul că, în același timp, depun mărturie – astea îmi aduc o oarecare alinare. Dar trebuie să-mi repet mie însămi mereu și mereu că e nevoie de aceste lucruri.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural