Protestele desfăşurate de-a lungul timpului în Republica Islamică Iran au avut de multe ori în centru mişcări ale femeilor, care, încă de la începutul regimului, au ieşit pe străzi împotriva interdicţiilor impuse de autorităţi. Mişcarea „Femeie, Viaţă, Libertate”, născută la protestele declanşate de moartea, în custodia poliţiei moravurilor, a tinerei Mahsa Amini, în 2022, este doar una dintre cele mai recente asemenea mişcări. Două dintre activistele iraniene pentru drepturile omului au primit Premiu Nobel pentru Pace: Shirin Ebadi, în 2003, şi Narges Mohammadi, în 2023. Despre lupta, curajul şi rezistenţa femeilor iraniene, despre mişcările feministe din Republica Islamică Iran am vorbit cu Fatma Yilmaz, istoric.

Astăzi, în Iranul aflat în război, cu conducerea decimată, asistăm mai degrabă la un recul al regimului și al represiunii sau la un moment de transformare?
Fatma Yilmaz: „E foarte greu să spui exact ce se întîmplă cînd evenimentele sînt în desfășurare. Cu siguranță există un recul al regimului și nu începînd cu războiul acesta care este în desfășurare, ci începînd cu mult timp în urmă, poate chiar, aș îndrăzni să spun, undeva între 5 și 10 ani, dincolo de aparența asta de nezdruncinat a regimului teocrat de la Teheran. Și cred că principala falie unde au început aceste zdruncinări e legată de modul în care femeile și-au revendicat drepturile și-au adus la masa discuțiilor paleta mai largă legată de drepturile omului în Iran. Ele au fost primele care au adus asta în discuție.”

Dincolo de proteste, care au fost înăbușite sîngeros, ce forme de rezistență există astăzi în Iran?
Fatma Yilmaz: „Fără intenția de a hiperboliza sau de a aduce discuția într-o zonă patetică, e una dintre cele mai puternice rezistențe în fața unui regim sîngeros, dictatorial, teocratic. Și cred că e cea mai puternică rezistență a femeilor, nu numai prin numărul anilor, pentru că femeile au fost împotriva regimului de la Teheran încă de acum 47 de ani, cînd a avut loc Revoluția Islamică. Shirin Ebadi este una dintre femeile care au început această formă de rezistență care nu s-a terminat niciodată. Dincolo de proteste, de a scrie rapoarte, de a împrăștia vestea despre ce se întîmplă acolo, există o rezistență prin scris. În mod special poezia a devenit o formă de rezistență de-a lungul anilor, și nu întîmplător, pentru că poezia e mai pe placul iranienilor decît proza. E limbajul pe care îl poate înțelege un fin intelectual de la Teheran, Isfahan sau Qom, dar și un simplu țăran din cel mai îndepărtat sat al Iranului, pentru că știe versuri întregi. Alte forme de rezistență sînt legate de invadarea spațiului public în zona educației. Femeile au folosit armele regimului de la Teheran, îndreptîndu-le într-un mod subtil către ayatollahi, accesînd chiar și acele forme de educație pur religioasă, unde ele au transformat mai mult sau mai puțin pe ascuns școlile respective în locuri în care au citit literatură, orice fel de literatură, nu doar cea care li se dădea voie să o citească.”

Ce reprezintă pentru Iranul de azi lupta femeilor iraniene pentru drepturi şi libertăţi?
Fatma Yilmaz: „Cred că a devenit un fel de identitate de țară. Dacă mîine regimul de la Teheran nu va mai exista, oricîte bombe și oricîte forțe terestre ar intra în Iran de aici înainte, totuși, cele care au determinat căderea regimului de la Teheran sînt femeile. Şi ar fi un act de impietate să se minimalizeze lupta lor de zeci de ani.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

Femeile din Iran. Rezistența prin curaj. Și poezie