Svetlana Cârstean, autoarea volumelor „Restul” și „Arteziana” (Ed. Nemira), Cătălin Pavel, autorul volumului „ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” (Ed. Vinea), și Alina Purcaru, autoarea volumului „Clivaj. Fidelitate” (Ed. Cartier) sînt nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru poezie. Ei sînt invitații acestei ediții.

Svetlana Cârstean a publicat anul trecut primele două volume dintr-o proiectată trilogie „organică şi personală a acelor teme vitale care te readuc în lume”, după cum o caracterizează chiar ea. În „Restul” ne spune că „Poezia e un rest. Ce rămîne de la masa celorlalți./ O insuficiență constantă” și ne propune un personaj masculin-feminin prin care chestionează dimensiunea identitară şi raportul cu munca, plata, efortul. Iar în „Arteziana” face un elogiu, în imagini memorabile, prieteniei între fete – o temă atît de rar abordată în literatura noastră.

Svetlana Cârstean: „A fost și este o obsesie a mea, un sentiment foarte pregnant – că poezia are această condiție, de a fi insuficientă. (...) Trebuie să fim serioși și să admitem: nimeni nu te va accepta numai cu poezia, nimeni nu va accepta numai poezia. Totdeauna poezia se așteaptă să fie ceva în plus, sau ceva pe lîngă, sau ceva care o să vină mai tîrziu. Dar nu prezent. Cred că una dintre ratările noastre ca ființe este incapacitatea noastră de a trăi într-o prezență, așa cum poezia o face. Pentru că poezia e prezență. Ca să poți să scrii, trebuie să ai capacitatea de a sta cu tine într-o prezență care uneori poate fi insuportabilă.”

În „ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” Cătălin Pavel abordează teme mari: dragostea, suferința din dragoste, viața, moartea, pentru care a construit un univers fantastic, oniric, din care nu lipsește umorul, sub formă de ironie și autoironie. Și se mai remarcă o temă importantă în acest volum: scrisul – ce poate și mai ales ce nu poate face scrisul.

Cătălin Pavel: „Eu nu mă feresc să fiu destul de patetic și sentimental, la nevoie. Cred că poezia își păstrează dreptul de a vorbi despre lucrurile absolut dramatice, care sînt percepute de noi toți ca fiind cumva ridicole – nu prea vorbești în gura mare despre ele, că se consideră că ești lăcrămos, sau, mă rog, nu ești suficient de modern, de ironic... Dar poezia este cea care poate merge pînă în inima lucrurilor. (...) Viața noastră este o combinație permanentă de momente de inspirație și de momente prozaice. Și, cu poveștile pe care le spunem, unele în proză, altele lirice, compensăm această fragmentare, aceste interstiții prozaice, aceste rupturi existențiale și încercăm ca totul să aibă un sens.”

Ceea ce te surprinde de cum vezi cartea Alinei Purcaru, „Clivaj. Fidelitate”, înainte s-o deschizi, este titlul: cuvîntul „fidelitate” este tăiat cu marker fucsia. Multe dintre poemele de aici sînt micropovești dublate adesea de o gîndire poetică ce-și propune să înțeleagă, să pună în limbaj. Unul dintre cele mai puternice poeme din carte este „Paris bonheur”, în care istoria femeilor este descrisă prin istoria hainelor.

Alina Purcaru: „Nimic nu este neutru, nimic nu este la întîmplare, totul este infuzat de o istorie și de o dinamică a puterii, inclusiv felul în care sîntem în lume, felul în care ne performăm corpurile, identitățile, iar în cazul femeilor și al hainelor este cu atît mai evident. O istorie a felului în care am fost normate, disciplinate să apărem în societate este implicit și o istorie a opresiunii, a limitărilor, a conflictelor – inclusiv de clasă. (...) Mi s-a părut important să mă gîndesc la cum putem să ne luăm corpurile înapoi și să le revendicăm ca zone legitime, luminoase, valoroase și inteligente, care merită discuția, merită scrisul și un alt tip de privire.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural