Podcast
Timpul prezent
Hosted by Matei Martin și Adela Greceanu la Radio România Cultural · EN
Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează cu Adela Greceanu & Matei Martin. Un produs Radio România Cultural
96episodes
Episodes
Newest firstAll episodes
Prozatorul Augustin Cupșa: „Baza întregii noastre gîndiri e corpul”
Apr 1000:30:56Tap to summarizeUn jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în cel mai recent roman al său, „3300 de perechi de palme” (Editura TREI). Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Iar titlul cărții, „3300 de perechi de palme”, face referire la ultimul congres al Partidului Comunist Român, din noiembrie 1989, cînd Ceaușescu a fost aplaudat de 3300 de perechi de palme, la realegerea sa ca șef al partidului. Am vorbit cu Augustin Cupșa despre roman, despre personajele lui și perspectiva narativă.„3300 de perechi de palme” este nominalizat la premiul Radio România Cultural pentru proză. Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”Cartea e plină de descrieri amănunțite, de detalii infinitezimale, ca și cum ochiul narativ vrea să absoarbă tot ce se poate absorbi, descrieri de natură, de peisaj urban, de interioare... Care e miza acestor scene prezentate în amănunt? Augustin Cupșa: „Înfățișarea realității. E ca un film făcut cu un buget restrîns, cel mai ieftin film cu putință, cel care se scrie pe hîrtie. (...) Mi se pare important să simți și să transpui experiența trecerii corpului prin lume ca singură istorie adevărată, ca istorie reală și politică. Experimentarea stărilor în realitate, de la cele banale, să zicem, de cald, frig..., e pînă la urmă o abordare fenomenologică și ăsta este adevărul cu care te alegi în viață: experiența corpului care, bineînțeles, la un moment dat devine idee, devine gînd, devine emoție. Baza întregii noastre gîndiri e corpul.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural
Transcribe →
Filosofia: o chestiune pe viață și pe moarte - interviu cu Costică Brădățan
Apr 900:29:04Tap to summarizeCostică Brădățan este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, Statele Unite ale Americii, și profesor onorific de filosofie la University of Queensland, Australia. A publicat eseuri în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Recent, a lansat la Bucureşti o nouă ediţie a cărţii sale „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor”, apărută la Editura Spandugino, în traducerea lui Vlad Russo. Am vorbit cu Costică Brădățan despre cartea sa precum şi despre rolul filosofiei în lumea de azi.A muri pentru o idee – o temă grea, o idee copleșitoare, întrupată de-a lungul istoriei de cîteva figuri emblematice, despre care vorbiți în cartea dumneavoastră. De la Socrate și Hypatia, la Giordano Bruno și, mai aproape de zilele noastre, Jan Patočka. Oameni care au plătit cu viața pentru ideile lor. Și astfel, spuneți dumneavoastră, „sfîrșesc prin a fi proiectați în mit.” Moartea lor, percepută ca jertfă, devine mai importantă decît opera lor sau în orice caz, o încununare a operei. De ce ne impresionează aceste destine?Costică Brădățan: „Din mai multe puncte de vedere. Dar gîndiți-vă, în primul rînd că ați spus moartea lor ne impresionează mai mult decît opera. În anumite cazuri, moartea lor e chiar opera lor, pentru că de la Socrate nu avem nici un fel de altă operă. Moartea lui e chiar capodopera. E un caz foarte interesant, cazul unui filozof care a întemeiat filozofia, un gînditor de primă mînă, a întemeiat un domeniu al cunoașterii care se definește prin scris, prin producția de texte. Ei bine, omul ăsta, întemeindu-l, n-a lăsat nici un cuvînt scris. Și atunci ce a contat, dacă n-a contat scrisul? A contat chiar moartea. E foarte interesantă substituția asta, unde un act rarisim, un act extrem de important, foarte straniu, rațional vorbind, întemeiază un domeniu de o cu totul altă natură.”„A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor” a apărut pentru prima dată în 2015, acum mai bine de 10 ani.E diferit modul în care e citită, înțeleasă această carte acum față de atunci, în România față de Satele Unite? O citim altfel? Costică Brădățan: „Da, drept dovadă că se reeditează. Cărțile de filozofie, în general, nu se reeditează, pentru că nu există o nevoie. Nu există o piață. Fiecare carte are momentul ei, are vîrsta ei și după ce se publică și se scoate în vînzare, se duce la bibliotecă și cine vrea să o mai citească, o găsește în bibliotecă. Dar au fost cazuri și nu e vorba doar de ediția românească – în Italia a reapărut, la fel. Mi s-a părut că e ceva în aer. E ceva acum care impune sau invită la o relectură. Și, personal, mă bucur, evident, pentru că îi dă cărții o nouă șansă, o nouă viață. Și, pe de altă parte, mi se pare că ceva realmente s-a întîmplat între timp. E vorba de 12 ani sau mai mult, considerînd și cît mi-a luat să o scriu. Lumea s-a schimbat. Trăim acum într-o lume unde angajamentul insului, al intelectualului, al scriitorului e de altă natură. Problema era atunci că trăiam într-o democrație liberală. Democrația liberală era, părea lucrul cel mai solid de pe lume. Or, într-o democrație liberală nu se poate muri pentru o idee, că nimeni nu-ți face nimic. Poți să spui orice, nu ți se poate întîmpla așa ceva. Se moare pentru o idee în condiții de criză, cînd democrația liberală intră în criză, e asaltată, sau în dictatură, semidictatură, în sisteme tiranice. Ceea ce spune, din păcate, n-aș fi vrut să fim în situația asta, că ceva se întîmplă în lume care face tema apetisantă, interesantă. Iarăși, mă bucur dacă cartea se citește, în același timp mă tulbură că trebuie să citim o astfel de carte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural
Transcribe →
Primarul Bucureştiului, Ciprian Ciucu: „Finanțările pentru zona culturală vor crește, nu vor scădea”
Apr 800:29:03Tap to summarizeÎn ultimele săptămîni, Ciprian Ciucu a lansat două inițiative importante care reconfigurează politica culturală a Bucureștiului. Pe de-o parte, e vorba de comasarea mai multor centre culturale municipale într-o singură structură, cu argumentul eficienței economice și al unui impact mai mare. Pe de altă parte, este vorba de deblocarea concursurilor pentru management la teatrele municipale, după ani și ani de interimate. Am vorbit cu primarul Bucureştiului, Ciprian Ciucu, despre aceste iniţiative. ARCUB, CREART, Centrul Lumina, ExpoArte, PROEDUS, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte vor fi comasate într-o singură instituție numită Arte și Evenimente Urbane București.De ce e nevoie acum de o reformă a centrelor culturale? E o alegere de politică publică sau e o decizie luată sub presiunea constrîngilor bugetare? Ciprian Ciucu: „Nu aș zice atît că e luată sub presiunea constrîngerilor bugetare. E vorba, mai degrabă, de constrîngeri legale. Există o lege care ne obligă să desființăm instituțiile sub 50 de angajați. Și vorbim despre instituții fragmentate, mărunțite, care aveau trei angajați, cinci angajați, zece angajați... Deci aceste centre nu puteau să nu fie aduse în altă instituție pentru că există o obligație legală să facem asta. Pe de altă parte, vorbim despre instituții care nu au impact. De unele dintre ele de abia acum s-a auzit, pentru că le-am făcut eu, cumva, cunoscute. Cine știa, de exemplu, de Centrul de Tineret al Municipiului București? Sau de altele. (...) Oamenii nu înțeleg de ce am făcut acest lucru pe repede înainte. Și aici pot să recunosc acest lucru. Foarte simplu. Am avut suficiente date ca să iau această decizie și am găsit o fereastră de oportunitate. Pentru că, trebuie să vă mărturisesc că și consilierii generali erau foarte frustrați de faptul că aceste instituții nu le răspundeau diferitelor cereri de transparență. Şi am zis ok, e timpul să punem o ordine în această zonă. Și, găsind această fereastră de oportunitate, am luat această decizie. Dar atenție, cei care au reacționat vizibil sînt cei care își vor pierde privilegiile. Și s-au folosit, din păcate, și de oameni de bună credință, actori, artiști de bună credință, cărora le-au spus că se vor desființa proiectele lor. Nu, din contră. Tot ce este bun va merge mai departe. Tot ceea ce nu este bun nu va merge mai departe.” Veți avea consultări cu sectorul cultural independent, cu oamenii care fac cultura vie, contemporană, de astăzi, din București? Ciprian Ciucu: Sînt esențiale. Tocmai că am făcut pe repede înainte acest proces și am un deficit de consultare, ca să-i spun așa, pentru ca această instituție să reușească, ea trebuie să fie credibilă, să fie la vedere. Conștientizînd faptul că am luat această decizie rapid – bine, am și un mandat foarte scurt și dacă vroiam să am ceva efecte, aveam nevoie de o decizie rapidă, că dacă intram în consultări fără final, de șase luni de zile, îmi trecea mandatul pînă se înfiinţa și instituția și îmi era aplicată viziunea – deci, conștient fiind de deficitul de consultare din această etapă, vom compensa în ceea ce înseamnă strategia, în special, politicile acestei instituții, în viitor. (...) O instituție care este mult mai vizibilă, care creează așteptări mult mai mari, poate inclusiv să catalizeze și să aducă oameni din zona culturală mult mai mulți în jurul ei, ca să spun așa. Finanțările pentru zona culturală vor crește, nu vor scădea. Diversitatea proiectelor va crește, nu va scădea.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural
Transcribe →
„Istoria nespusă a romilor din România” spusă de Ioan Valentin Negoi
Apr 700:28:08Tap to summarize8 aprilie este Ziua Internaţională a Romilor. Ce se sărbătoreşte cu această ocazie? Romii au fost sclavi în Ţările Române aproape 500 de ani. Zeci de mii de romi au fost deportaţi în Transnistria în cel de-Al Doilea Război Mondial. Ce se ştie despre sclavia romilor şi Holocaustul romilor? L-am întrebat pe istoricul Ioan Valentin Negoi, autorul volumului „Istoria nespusă a romilor din România”, apărut la Hyperliteratura. Ioan Valentin Negoi despre Ziua Internaţională a Romilor: „Se sărbătorește emanciparea romilor din întreaga Europă. În 1971, mai mulți lideri romi, unii dintre ei supravieţuitori ai ororilor Holocaustului, au pus bazele mișcării internaționale a romilor. Au stabilit mai multe lucruri, cum a fi limba oficială, limba romani – nu limba țigănească. E important să înțelegem că mai mulți romi, din mai multe țări, au decis că limba este limba romani. Cuvîntul țigan nu există în limba romani. Este un cuvînt peiorativ, este un exonim, o poreclă dată romilor. Şi au mai ales imnul romilor, „Gelem, gelem” („Am umblat, am umblat”) și steagul. Au pus bazele mișcării internaționale a romilor și poporului rom, au zis ei în 1971. Celebrăm ziua de 8 aprilie din 1990.” Cartea dumneavoastră este scrisă pentru publicul larg. Explică, prezintă evenimente istorice, detalii puţin cunoscute.Ioan Valentin Negoi: „E prima mea carte de popularizare, eu am mai scris cărți de specialitate, pentru publicul avizat, lucrarea de doctorat sau articole științifice. Această lucrare s-a dorit a fi una chiar de popularizare. Am ales să o scriu într-un limbaj mai lejer, fără foarte multe note de subsol (...), să răspundă la cîteva întrebări, pe care le tot primeam în diferite contexte. De ce rom și nu țigan? A trebuit să explic vechimea cuvîntului rom și că acest cuvînt nu se trage din rădăcina cuvîntului român. (...) Cuvîntul rom, în limba romani, înseamnă fiu de om, fiu al femeii, om.”De ce în istoria noastră, istoria robiei romilor, istoria deportării romilor în Transnistria au rămas mai degrabă o chestiune marginală?Ioan Valentin Negoi: „Da, din păcate se discută foarte puțin în spațiu românesc despre această traumă colectivă. Totuși, trebuie să înțelegem că în momentul în care discutăm despre sclavia romilor sau despre Holocaust, discutăm despre istoria românilor ca întreg. Ciprian Necula spunea că pentru a avea o viziune clară asupra istoriei românilor, românii trebuie să înceteze să se gîndească la romi ca stăpîni de sclavi, iar romii trebuie să înceteze să se uite la români ca la stăpînii lor. E foarte greu să accepţi că ai fost stăpînul unor oameni timp de 500 de ani, că ai abuzat de ei din toate punctele de vedere, economic, sexual. (...) Istoria romilor este lungă și complexă. Am încercat să transmit o istorie obiectivă, să vorbesc prin fapte, să dau citate cît mai multe, să arăt cum erau lucrurile și am vorbit și despre eroi. E păcat să nu discutăm și despre voievodul rom Ștefan Răzvan. (...) Bineînțeles, cînd discutăm despre istoria romilor, trebuie să vorbim și despre aportul cultural al romilor. Am adus în discuție familia Dinicu. Discutăm mult prea puțin despre valoarea culturală a acestei familii. Angheluș Dinicu este persoana care a pus pe hîrtie „Ciocîrlia”, una dintre melodiile românilor ca emblemă națională. N-a fost creația lui proprie. Se spune că provine din Asia și era o melodie cunoscută, populară, dar el a fost primul care a așezat-o pe hîrtie. Şi Grigoraş Dinicu a dus-o la nivel de artă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural
Transcribe →
Academia Română în competiția globală a cunoașterii - interviu cu acad. Mircea Dumitru
Apr 600:30:10Tap to summarizeÎn 7 aprilie au loc alegeri pentru funcția de președinte al Academiei Române. Academicienii Marius Andruh și Mircea Dumitru candidează la această funcție. I-am invitat pe amîndoi la o discuție la „Timpul prezent”. Domnul Marius Andruh ne-a transmis că nu poate participa. Domnul Mircea Dumitru a venit în studioul Radio România Cultural. Am vorbit despre proiectul său pentru instituţia la şefia căreia candidează, despre influenţa acestui for ştiinţific în societate, despre profilul Academiei Române în contextul lumii complexe de azi.Academia Română este percepută adesea mai degrabă ca un for simbolic decît ca un actor activ, puternic în politicile publice, în educație. Cum măsurați influența reală a instituției? Mircea Dumitru: „Academia Română este în primul rînd o instituție fundamentală a statului român. Astăzi, 6 aprilie, am sărbătorit 160 de ani de la înființarea ei. În această perioadă, mai mult de un secol și jumătate, ea a reprezentat centrul de consacrare a valorii intelectuale și de protejare a limbii și a identității naționale. Academia Română este un centru simbolic, dar, deopotrivă astăzi, prin cele mai mult de 60 de institute de cercetare, care concentrează elita cercetării din România, reprezintă și un centru al producerii cunoașterii științifice. Or, în momentul de față, dacă discutăm despre contextul mai general, nu numai național, local, ci contextul european și mondial, principala competiție este cea cu privire la progresul cunoașterii și la aplicațiile tehnologice care vor avea un impact deosebit asupra vieții sociale și politice. În centrul tuturor acestor schimbări se află instituția academică. În centrul acestor schimbări se va afla și Academia Română. A măsura impactul unei astfel de instituții înseamnă a vedea în viitorul foarte apropiat ce rol trebuie să aibă o astfel de instituție și cum trebuie să fie redefinit rolul ei, în așa fel încît să servească acestor scopuri: creșterea cunoașterii și o foarte puternică prezență în competiția internațională tehnologică.”Și ce-i lipsește astăzi Academiei Române, astfel încît să conteze mai mult în competiția globală?Mircea Dumitru: „Dacă ne uităm în istoria nu foarte îndepărtată a aceste instituții, vom vedea că unii dintre cercetătorii foarte buni înainte de 1990 și-au găsit după aceea locuri de muncă excepționale în mediul academic occidental. Se poate spune că am putea face cîteva facultăți de matematică în SUA numai cu matematicieni români. Prin urmare, inteligență creativă la nivel de top avem. Ceea ce a lipsit, și asta nu este, în primul rînd, vina internă a instituției, ci este o problemă generală a societății noastre, a fost un anumit tip de management eficient, o organizare foarte bună. La care se adaugă subfinanțarea cronică a cercetării.”Ce v-a făcut să candidați la funcția de președinte al Academiei Române? Mircea Dumitru: „Vreau să spun foarte clar că nu candidez împotriva cuiva. Sînt într-o relație de colaborare și de prietenie cu domnul academician Marius Andruh, din 2005. E un om de știință care are o reputație solidă, internațională. (...) Pot să vă spun că indiferent cine va fi ales mîine, cred că Academia poate să fie, pentru 4 ani, foarte bine reprezentată. Eu am candidat, în primul rînd, deoarece cred că o Academie națională poate să fie foarte bine reprezentată de cineva care vine din zona umanistă. Vocația unor academii naționale, așa cum au fost ele construite în secolul al XIX-lea și în bună măsură această determinantă a rămas valabilă pînă astăzi, a fost aceea de a consolida cultura națională. Limba, literatura și istoria. (...) Nu în ultimul rînd, candidez pentru că destul de mulți dintre colegi mi-au sugerat sau mi-au spus direct că ar fi bine să candidez și că mă susțin.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural
Transcribe →
Raymond Carver, „un scriitor de proză scurtă peste care nu poți trece” - interviu cu Marius Chivu
Apr 300:28:34Tap to summarizeVolumul „Elefant și alte povestiri” de Raymond Carver a apărut recent în limba română, în traducerea lui Marius Chivu, la editura Polirom. Este ultimul dintre cele patru volume de povestiri pe care le-a publicat prozatorul american. Carver a murit în 1988, la vîrsta de 50 de ani. Cu doar patru volume de povestiri, s-a impus drept unul dintre cei mai importanți autori americani de proză scurtă, mizînd pe realism, pe minimalism, pe acele detalii ale vieții care trec neobservate de mulți dar care sînt încărcate de semnificații. Am vorbit cu Marius Chivu despre proza lui Raymond Carver, despre privirea specifică prin care vede el lumea, despre personajele din povestiri și despre impactul prozei lui Carver asupra scriitorilor de după el. Marius Chivu: „Literatura lui, într-adevăr, a avut un impact formidabil. Sînt doar patru cărți, dar prestigiul lui a crescut în mai puțin de zece ani. Activitatea lui literară se întinde pe durata a 12 ani, cu totul. La apariția acestui volum, în 1988, cînd era la finalul vieții, el era deja un maestru în viață. Dovadă că începuse să ia premii, să fie invitat, să țină lecturi, conferințe, să facă antologii. Avea 50 de ani, era încă foarte tînăr. Impactul lui a fost major și s-a păstrat în măsura în care, așa cum multă proză americană scurtă se trage din Hemingway, el cumva a preluat ștafeta. Astea ar fi, să zicem, cele două repere ale perioadei. Între timp, firește că proza scurtă americană s-a diversificat, este extraordinar de variată. Astăzi nu mai găsești influența lui Carver atît de evidentă, dar în interviuri, în cursurile de creative writing, el este foarte prezent, e un scriitor de proză scurtă peste care nu poți trece. Și eu prefer să predau foarte mult la cursurile mele de creative writing din el, pentru că, pe cît de simplu e și de banal, pe atît de dificil e de citit. Și-mi place să fac exercițiul ăsta cu cursanții mei, să le arăt cît de multe semnificații și sugestii se ascund în spatele unui limbaj foarte simplu și minimal.”Cum obține Carver aceste texte realiste, minimaliste, spunînd foarte puțin despre personaje, dar punînd lupa pe unele detalii nesemnificative sau surprinzătoare, neverosimile în context?Marius Chivu: „Ăsta e ochiul prozatorului, unde anume ar trebui să cadă privirea sau centrul de greutate al unei povestiri. Toate poveștile din istoria literaturii sînt reductibile la cîteva situații. Diferența pe care o fac scriitorii constă în stilistică, în felul în care își scriu aceștia poveștile și în felul în care mută sau schimbă perspectiva, pun punctul de greutate. Firește că asta e talentul înnăscut al lui Carver. Cît despre simplitatea sau directețea cu care pare că abordează aceste povestiri, ea vine și din foarte multă muncă. El scria povestirea într-o primă formă, după care tăia, și tăia, și tăia, și elimina. O lecție pe care o învățase cu mult dramatism de la primul lui redactor-editor, Gordon Lish, de care a fost nemulțumit și față de care la un moment dat s-a distanțat. Dar, de fapt, lecția o învățase. Și-a dat seama că asta ar trebui să fie privirea lui, talentul lui, atingerea, the touch, pe care o aduce literaturii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural
Transcribe →
Ce-ar fi NATO fără SUA? Ce-ar fi SUA fără NATO? - un interviu cu Robert Lupițu
Apr 200:27:06Tap to summarizePreședintele american Donald Trump a spus într-un interviu pentru publicația britanică „The Telegraph” că ia în considerare retragerea Statelor Unite din NATO, după ce alianța a refuzat să i se alăture în războiul contra Iranului. De asemenea, el a numit NATO „un tigru de hîrtie”. Despre aceste declarații și consecințele lor pentru unitatea alianței, despre relațiile tensionate dintre administrația Trump și liderii statelor europene care au refuzat să-și pună la dispoziția SUA bazele aeriene sau să-și deschidă spațiul aerian pentru aeronavele americane implicate în războiul din Iran vorbim cu Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.Să lămurim un lucru: poate președintele american să scoată Statele Unite ale Americii din NATO?Robert Lupițu: „Răspunsul scurt: nu. Răspunsul elaborat implică o înţelegere mai exhaustivă a ce se poate întîmpla. Congresmanii americani pot amenda legislaţie pe foarte multe componente. Avem o legislaţie din 2023, despre care putem să considerăm că a avut la origini primul mandat al preşedintelui american, 2017-2021, cînd Donald Trump a vorbit despre NATO ca fiind o alinţă învechită, a criticat aliaţii foarte mult, cînd s-a jucat cu ideea ce ar însemna o dezangajare americană faţă de NATO. Ei, în 2023, cînd preşedinte era Joe Biden, în momentul în care a fost negociată legea anuală de autorizare a bugetului apărării, aceasta a fost amendată, printr-un proiect de lege sponsorizat de doi senatori, republican şi democrat. Senatorul republican era chiar Marco Rubio, actualul secretar de stat şi consilier pentru securitatea naţională al preşedintelui Trump. Şi democratul era Tim Kaine, nimeni altul decît running mate-ul pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA al lui Hillary Clinton, în 2016. Acel amendament spune cît se poate de clar că pentru ca un preşedinte american să poată retrage SUA din NATO este nevoie de o aprobare a Senatului în formula de vot de două treimi. (...) Însă ce poate să facă administraţia în raport cu NATO – e vorba de decizii legate de cheltuieli, de finanţare, de participare la anumite bugete, de participări sau retrageri sau modificări în zona de structuri de comandă militară, de poziţionări de trupe, echipamente... Chestiuni în care administraţia nu are nevoie de o aprobare din partea Congresului.”Ce impact ar putea avea declarațiile președintelui american despre alianța Atlanticului de Nord, pe care a numit-o „un tigru de hîrtie”, adăugînd că și Vladimir Putin știe că NATO e un „tigru de hîrtie”? Robert Lupițu: „Abia acest lucru este principala problemă, pentru că de-a lungul timpului, cel puțin în ultimul deceniu, am fost obișnuiți cu declarații critice la adresa Alianței. (...) Afirmații de tipul, cum a spus Donald Trump, că NATO este o alianță învechită, punînd la îndoială angajamentul SUA, în cazul în care aliații nu ar plăti atunci 2% din PIB, acum 5% din PIB, celebra afirmație a lui Emmanuel Macron, președintele Franței, că NATO e „în moarte cerebrală” şi afirmațiile de acum ne arată că sîntem într-un registru în care trebuie să învățăm să trăim cu astfel de declarații pe care nu ni le dorim. (...) Iar riscul decurge din relativizarea și slăbirea alianței în actualul context. Pentru că, dacă în 2016-2017, în 2019 eram în alte situații geopolitice, nu atît de conflictuale pe diferite teatre de operațiuni, acum sîntem în al cincilea an de război la granița estică a UE și a NATO. Și acest lucru, această relativizare a alianței, înseamnă de fapt o slăbire a coeziunii și a angajamentului transatlantic. Și este, într-adevăr, un semnal care nu ne ajută în raport cu rivalii geopolitici, aici mă refer în principal la Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural
Transcribe →
Pedeapsa cu moartea revine în Israel. Justiție sau derivă a democrației? - o discuție cu Mihail-Valentin Cernea
Apr 100:28:56Tap to summarizeDe mai bine de un deceniu, rapoartele internaționale semnalează un recul al democrației și al drepturilor omului la nivel global. Libertățile civile se restrîng, spațiul public devine mai controlat, iar siguranța publică e folosită drept justificare pentru măsuri care, pînă nu demult, ar fi fost considerate inacceptabile. Nu vorbim doar despre dictaturi sau despre regimuri autoritare, ci despre o tendință mai largă, care afectează inclusiv state democratice: drepturile încep să se erodeze sub presiunea securității. Recent, în Knesset (Parlamentul israelian) a fost votată o lege care instituie pedeapsa cu moartea pentru palestinienii condamnați pentru atacuri mortale împotriva israelienilor. Legea prevede că palestinienii condamnați de instanțele militare pentru comiterea de atacuri mortale considerate „acte de terorism” vor fi executați prin spînzurare în termen de 90 de zile. Ce înseamnă această revenire la pedeapsa capitală ca instrument de politică penală? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea, lector la Academia de Studii Economice, unde predă filosofie. Vedem tot mai des cum securitatea e invocată pentru a justifica urgența unor legi liberticide. Unde e linia de demarcație între o măsură legitimă de securitate și un abuz de putere?Mihail-Valentin Cernea: „În primul rînd nu e neapărat un fenomen nou. În general, de-a lungul istoriei, restrîngerile pentru ce libertăți au fost acordate într-o epocă sau alta, apăreau în general din motive de securitate sau din motive de război. Evident că guvernele au folosit motivele de securitate și pentru a provoca restrîngeri care erau mai degrabă în interesul guvernului decît în interesul cetățenilor. Deci nu sîntem neapărat într-o situație nouă. Am fi putut purta această conversație și după 2001, după atacurile din 11 septembrie, cînd au început deja anumite măsuri în Statele Unite, de exemplu, care frizau încălcarea drepturilor omului.”Din perspectiva standardelor democratice și a drepturilor omului în Israel, unde situați democrația israeliană în acest moment?Mihail-Valentin Cernea: „Într-un punct foarte dificil din istoria ei. Și nu e doar legat de această lege. E foarte grav cînd o societate ajunge să reaprobe pedeapsa cu moartea. Văd de multe ori discuțiile acestea și în spațiul public românesc și tot timpul mă îngrijorează. Pentru că a accepta pedeapsa cu moartea, în esență, înseamnă că îi dai statului posibilitatea să-și execute propriii cetățeni, după procedurile statului. Evident, știm foarte bine că există erori judiciare. Ce facem atunci cînd îi cerem statului să execute oameni pentru varii crime? Facem două lucruri. În primul rînd, încălcăm contractul social dintre cetățeni și stat, pentru că, într-un fel sau altul, statul se angajează pentru siguranța cetățeanului atunci cînd e în grija statului. Atenție, o persoană care este executată se află în grijă statului în acea perioadă. Și, în al doilea rînd, ne asumăm acest risc, că vom executa oameni nevinovați. Noi, ca societate, nu doar statul, de data asta, pentru că, într-o situație în care readucem pedapsa cu moartea, sîntem de acord cu ea, este votată democratic, asta înseamnă că există un consens public în această direcție. Faptul că există acest consens public în Israel pentru introducerea pedepsei cu moartea pentru alți oameni care nu sînt israelieni este problematic, ca să mă exprim elegant.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural
Transcribe →
Femeile din Iran. Rezistența prin curaj. Și poezie
Mar 3100:26:49Tap to summarizeProtestele desfăşurate de-a lungul timpului în Republica Islamică Iran au avut de multe ori în centru mişcări ale femeilor, care, încă de la începutul regimului, au ieşit pe străzi împotriva interdicţiilor impuse de autorităţi. Mişcarea „Femeie, Viaţă, Libertate”, născută la protestele declanşate de moartea, în custodia poliţiei moravurilor, a tinerei Mahsa Amini, în 2022, este doar una dintre cele mai recente asemenea mişcări. Două dintre activistele iraniene pentru drepturile omului au primit Premiu Nobel pentru Pace: Shirin Ebadi, în 2003, şi Narges Mohammadi, în 2023. Despre lupta, curajul şi rezistenţa femeilor iraniene, despre mişcările feministe din Republica Islamică Iran am vorbit cu Fatma Yilmaz, istoric. Astăzi, în Iranul aflat în război, cu conducerea decimată, asistăm mai degrabă la un recul al regimului și al represiunii sau la un moment de transformare? Fatma Yilmaz: „E foarte greu să spui exact ce se întîmplă cînd evenimentele sînt în desfășurare. Cu siguranță există un recul al regimului și nu începînd cu războiul acesta care este în desfășurare, ci începînd cu mult timp în urmă, poate chiar, aș îndrăzni să spun, undeva între 5 și 10 ani, dincolo de aparența asta de nezdruncinat a regimului teocrat de la Teheran. Și cred că principala falie unde au început aceste zdruncinări e legată de modul în care femeile și-au revendicat drepturile și-au adus la masa discuțiilor paleta mai largă legată de drepturile omului în Iran. Ele au fost primele care au adus asta în discuție.”Dincolo de proteste, care au fost înăbușite sîngeros, ce forme de rezistență există astăzi în Iran?Fatma Yilmaz: „Fără intenția de a hiperboliza sau de a aduce discuția într-o zonă patetică, e una dintre cele mai puternice rezistențe în fața unui regim sîngeros, dictatorial, teocratic. Și cred că e cea mai puternică rezistență a femeilor, nu numai prin numărul anilor, pentru că femeile au fost împotriva regimului de la Teheran încă de acum 47 de ani, cînd a avut loc Revoluția Islamică. Shirin Ebadi este una dintre femeile care au început această formă de rezistență care nu s-a terminat niciodată. Dincolo de proteste, de a scrie rapoarte, de a împrăștia vestea despre ce se întîmplă acolo, există o rezistență prin scris. În mod special poezia a devenit o formă de rezistență de-a lungul anilor, și nu întîmplător, pentru că poezia e mai pe placul iranienilor decît proza. E limbajul pe care îl poate înțelege un fin intelectual de la Teheran, Isfahan sau Qom, dar și un simplu țăran din cel mai îndepărtat sat al Iranului, pentru că știe versuri întregi. Alte forme de rezistență sînt legate de invadarea spațiului public în zona educației. Femeile au folosit armele regimului de la Teheran, îndreptîndu-le într-un mod subtil către ayatollahi, accesînd chiar și acele forme de educație pur religioasă, unde ele au transformat mai mult sau mai puțin pe ascuns școlile respective în locuri în care au citit literatură, orice fel de literatură, nu doar cea care li se dădea voie să o citească.”Ce reprezintă pentru Iranul de azi lupta femeilor iraniene pentru drepturi şi libertăţi?Fatma Yilmaz: „Cred că a devenit un fel de identitate de țară. Dacă mîine regimul de la Teheran nu va mai exista, oricîte bombe și oricîte forțe terestre ar intra în Iran de aici înainte, totuși, cele care au determinat căderea regimului de la Teheran sînt femeile. Şi ar fi un act de impietate să se minimalizeze lupta lor de zeci de ani.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural
Transcribe →
Ce spun protestele „No Kings” despre America de azi - o discuție cu Andrei Țăranu
Mar 3000:25:45Tap to summarizeA treia rundă de marșuri „No Kings/Fără Regi” a avut loc sîmbătă în Statele Unite ale Americii. Organizatorii estimează că mai mult de 8 milioane de oameni au participat la cele peste 3300 de acțiuni de protest, organizate în toate cele 50 de state şi au spus că protestele vizează politicile președintelui american, inclusiv războiul din Iran, politicile privind imigrația și creșterea costului vieții. Care e povestea sloganului „No Kings/Fără Regi”? Ce impact are pentru americani implicarea în proteste a unor vedete precum precum Robert de Niro și Bruce Springsteen? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu.Andrei Țăranu: „Constituția SUA s-a născut dintr-o întrebare foarte serioasă în epoca respectivă, vorbim de 1789, pentru că modelul dominant în lumea considerată atunci civilizată, adică Vestul Europei și puţine state din Orient, era absolutismul monarhic. Au existat voci care au spus că ar fi bine ca și în cazul Statelor Unite să se impună/aleagă un rege, dar care să nu fie, evident, britanic, pentru că obținuseră și cîștigaseră Războiul de Independență împotriva Marii Britanii. Cealaltă linie a fost linia republicană, care a prevalat și a construit un model constituțional al unui preşedinte care are, în multe privințe, caracterul unui monarh, așa cum se înțelegea un monarh la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, dar nu un monarh absolutist, ci unul care se supune Constituției și elementelor legislative pe care le-am numit mai tîrziu, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, checks and balances, adică greutăți și contragreutăți care fac ca instituțiile statului să se organizeze astfel încît să fie foarte puține pierderi din partea uneia sau alteia dintre puteri. Astfel, președintele SUA, care stă sub conducerea celei mai vechi Constituții în vigoare din lume, păstrează aceste caracteristici monarhice, doar că e un monarh care poate să stea în funcție maxim 8 ani, adică 4 ani în primul (mandat) și 4 ani în al doilea. Și asta face ca sistemul, de obicei instituția prezidențială, să încerce să-şi găsească puteri și în afara propriei sale structuri și, unde se poate, să mai adune niște puteri în favoarea sa. Vi-l aduceți aminte pe Richard Nixon care a fost forțat să își dea demisia din funcția de președinte, tocmai pentru că abuzase de calitatea sa de președinte. Or, ceea ce face Donald Trump în acest moment este să abuzeze extrem de mult de funcția sa de președinte. După cum știți, a abuzat atunci cînd a introdus tarife, fără nici o logică, împotriva unor parteneri de foarte lungă durată ai SUA și apoi Curtea Supremă a Statelor Unite, care este echivalentul unei curți constituționale, a spus că acțiunea asta a fost împotriva legii. În cazul Maduro dar și în actualul război din Iran a luat hotărîri de natură militară care ar fi trebuit să treacă prin Congres și în special prin Senat, pentru că structura federală a SUA s-a construit pe modelul în care statele oferă președintelui o putere, în special în politica externă, dar această putere este controlată de Senat.”Credeţi că aceste proteste exprimă o criză de încredere în instituţia prezidenţială, în Donald Trump sau în democraţia însăşi?Andrei Țăranu: „Ar trebui subliniat că este probabil cel mai mare protest care a avut loc vreodată în SUA: 8 milioane de cetățeni americani, în același timp, pe tot cuprinsul SUA. Nu s-a mai întîmplat asta. Nici în perioada de maximă explozie a protestelor din anii ʼ60, cu Martin Luther King, sau a mișcărilor hippie nu s-a atins un asemenea nivel de participare. Oamenii ăștia mai degrabă își doresc să prezerve democrația împotriva acțiunilor extremiste ale președintelui Donald Trump și a acelei părți din societate care îl mai susține, acea parte din MAGA care încă susține politicile lui Trump.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural
Transcribe →